Viața după infecția cu COVID
Nu mai e un secret faptul că la finalul verii trecute am trecut prin experiența COVID-19. Am scris despre asta și pe Facebook, la momentul donării de sânge de după ieșirea din convalescență. La vremea respectivă, am apreciat că trecusem prin forma ușoară spre medie a bolii, dat fiind că în antecedente experimentasem forme de gripă mult mai rebele. Ceea ce nu știam atunci era că virusul ăsta ciudat nu se face așa de ușor uitat pentru că are grijă să îți lase niște ponoase pe care să le duci.
În primul rând oboseala – au fost luni de zile în care m-am târât de la birou acasă și atât (nu că ar fi fost prea multe opțiuni de ieșire în starea de alertă); felul în care ajungeam acasă și mă trânteam pe canapea în fața Netflixului, cu scurte intermezzo-uri administrative ca să mâncăm ceva și să menținem un minim decent de curățenie, a fost singurul scenariu pe care l-am putut derula multe luni. M-am încăpățânat să îmi păstrez însă rutina zilnică de a merge pe jos la birou (3-4 km) ca să nu anchilozez de tot – și fizic, și mental. Doar că pasul alert de altădată a fost mult mai greu de păstrat. Nici întunericul și frigul toamnei târzii nu au fost de mare ajutor pentru starea fizică și psihică; peste noapte, somnul nu era deloc odihnitor. Nu e de mirare că depresia mușca încet-încet, destul de bine camuflată în iureșul de responsabilități de tot felul care nu prea lăsa la vedere vulnerabilitățile pe care nici eu nu eram tocmai dispusă să le recunosc și să mă confrunt cu ele. Dar toate acestea mi s-au părut mofturi în momentul în care au început să apară niște zgomote/țiuituri în urechi pe care le resimțeam mai puternic seara și noaptea. Momentul cel mai greu era seara târziu când, deja obosită de peste zi, trebuia să pun capul pe pernă. Și nu puteam dormi – o senzație de frig și vid în urechi, plus țiuiala stranie nu mă lăsau să adorm. Panică, frică, somnifere, câte un pic de citit, un amalgam de senzații din care nu știi cum să ieși. Știam ce poate să însemne acel țiuit și mă gândeam cu groază că e acel tinnitus pentru care știința medicală nu are nici explicații și nici remedii clare. Citeam în disperare tot ce se putea pe tema asta, întrebam medici și cunoscuți despre care știam că m-ar putea ghida să găsesc soluții. Nimeni nu știa să îm spună dacă este un efect al infecției cu coronavirus sau al oboselii cronice – orice era posibil. La mine, în infecția cu Covid, afectarea nu fusese respiratorie – nu am avut nici măcar nasul înfundat în timpul convalescenței – ci mai degrabă neurologică, de aici și haosul de senzații anormale. Cu câteva fire de somn pe noapte, abia așteptam să vină dimineața și zgomotele zilei să acopere țiuiturile, iar lucrurile de făcut să îmi distragă atenția. După câteva zile de astfel de ne-odihnă, am ajuns în burnout sau cel puțin acesta devenise foarte evident. La serviciu, colegii au fost pe fază și m-au trimis să îmi fac niște analize sofisticate care au scos la iveală carențe mari de toate felurile (minerale, vitamine, enzime etc) care cereau imperios să fie rezolvate. Dar povestea cu tinnitusul era încă o nebuloasă. Am început să iau pumni întregi de suplimente de tot felul, plus preparate homeopate, gemoterapie. În paralel, făceam ședințe de acupunctură, neurofeedback dinamic, meditații în fiecare seară înainte de culcare și mergeam săptămânal la Sfântul Maslu ținut de părintele duhovnic. Vacanța de Crăciun și ieșirea din București în aerul curat de munte de la Piatra Neamț și cel de Colibița (care are o concentrație foarte mare de ozon) au fost de mare folos.
Terapia cu oxigen hiperbar HBOT
Atunci am început să mă documentez asupra efectelor terapiei cu ozon și cu oxigen hiperbar HBOT (la presiuni ridicate) în cazuri de burnout, tinnitus și sechele post covid. Aveam să aflu că terapia cu oxigen hiperbar e veche de 2-3 sute de ani, doar că a durat multă vreme să fie recunoscută, omologată și tehnologizată la standardele de acum. Terapia HBOT are efect imediat în oxigenarea țesuturilor corpului, de aceea e benefică oricărui organism surmenat, cu stres emoțional, fizic și oboseală accentuată. Un RMN pe care am reușit să îl fac în primăvară a confirmat cumva că creierul meu are mare nevoie de oxigenare suplimentară pentru a-și reintra în formă. Vasodilatatoarele de sinteză pe care trebuie să le iau timp îndelungat nu pot face același lucru și nu fără efectele secundare oricărei medicații cu substanțe de sinteză. Oxigenul medical de puritate 99,9% administrat la presiuni crescute și perfect controlate poate ajuta organismul într-o diversitate de afecțiuni, fără efectele adverse ale medicamentelor. Asta e vestea bună. Vestea mai puțin bună e că genul acesta de terapie nu e la îndemâna oricui din punct de vedere financiar și nici ca accesibilitate – sunt foarte puține centre medicale în țară care își pot permite o astfel de investiție fiindcă tehnologia este extrem de sofisticată, iar costurile de întreținere pe măsură. Eu am găsit în București câteva astfel de centre medicale, dar pentru mine implicau două neajunsuri majore: la un centru aveau capsule individuale care arată ca un fel de sicriu în care ești închis – pe mine nu mă speria claustrofobia, cât șederea în poziție perfect orizontală, în care eu nu pot sta din pricina unor amețeli cauzate de probleme mai vechi ale aparatului vestibular. Așadar, am exclus din start varianta asta (abia am reușit să stau nemișcată 30 de minute, semi sedată ca să îmi fac RMN-ul!). Am aflat apoi de varianta camerei multiloc, cu mai multe fotolii în care poți sta comod timp de două ore, cât durează terapia. Pentru cei care au probleme cu șederea în fololiu, există și un soi de targă-pat pe care se poate întinde pacientul. Toate bune și frumoase până la preț, care începe de la 500 lei/ședință. Și nu poți vorbi de rezultate concrete sub 10 ședințe. Iar de perspective de decontare a terapiilor nici atât. Așa că fiecare se descurcă cum poate, dacă poate, iar gradul de frustrare e diferit de la pacient la pacient, în funcție de gravitatea bolii. Printre afecțiunile grave care își găsesc ameliorare sau vindecare sunt leziuni post-radioterapie în tratamentul oncologic, grefe de piele compromise, intoxicații cu monoxid de carbon, ulcerații ale piciorului diabetic, abces intracraian, osteomielite, embolism gazos și multe altele. Cum ar fi ca toți pacienții care se chinuie din greu cu aceste boli să își poată găsi ameliorare ori vindecare prin acces simplu la o astfel de terapie non-invazivă? Cum ar fi fost ca mama mea, căreia diabetul aproape că îi distrusese picioarele, să fi putut beneficia de oxigenul hiperbar pentru a-și prelungi viața și a-și îmbunătăți calitatea vieții? Câți pensionari pot visa la o terapie care să îi ajute să treacă demn prin dureri și suferințe multe și grele? Atât de puțini… Pentru ei și pentru toți cei care ar avea nevoie de terapia cu oxigen hiperbar HBOT, Centrul Medical Naturalia din Voluntari oferă mai multă speranță prin prețuri mai accesibile – 130-150 RON/oră, în funcție de durata pe care medicul o recomandă fiecărui pacient.
Prima ședință cu oxigen hiperbar în cabina multiloc
Eu una am încercat pentru prima dată această terapie și experiența a fost una plăcută. Dacă treci de teama oricărui început, e mult mai ușor după. Partea mai puțin confortabilă e cea în care oxigenul e presurizat la 2,5-3 BAR. Senzația e foarte asemănătoare celei din avion, la decolare, când ți se înfundă urechile. Ca remediu – căscatul ușor, înghițitul în sec sau mestecatul de gumă. Apoi, când oxigenul ajunge la presiunea necesară tratamentului, inspirarea și expirarea oxigenului te face atent la propria respirație, exact ca în tehnica meditației care îți centrează atenția pe corp. Posibil să îți vină să ațipești, dar tehnicianul care se află mereu în camera hiperbară recomandă să rămâi treaz, pentru a fi monitorizat de tehnicianul de afară, de la panoul de comandă. Pe care îl cheamă… Serafim, băiatul cu nume de înger 🙂 În timpul ședinței, poți urmări documentare pe ecranele amplasate în partea de sus a camerei hiperbare din și asculți la căști indicațiile de afară. Eu mă gândesc să îmi aduc ceva de citit dățile viitoare. Dacă nu ți-e bine, oricând poți cere să ieși. Dar nu e cazul. De claustrofobie, nici vorbă. Poate un pic de disconfort din cauza măștii, totul în limite suportabile. Poți să îți imaginezi că faci scufundări dacă te ajută, iar cum documentarele sunt despre viața peștilor din adâncurile oceanelor, ambientul e exact ce trebuie. De la specialistul care a stat cu noi în cabină, am aflat că tehnica a fost pusă la punct de unul dintre membrii echipajului oceanologului Jacques Yves Cousteau, ca urmare a necesității de a perfecționa echipamentele de depresurizare a scafandrilor care reveneau din misiunile de cercetare.
Deocamdată atât după prima ședință – în afară de ușoare urme care rămân un pic pe față din cauza măștii, nici un disconfort. Un tonus bun care m-a ajutat să fac față caniculei de afară, o tensiune arterială bună (eu fiind mereu mai „bleagă” din cauza hipotensiunii) și mai multă energie decât de obicei. Între timp, am aflat că terapia stimulează și sinteza de colagen și osteogeneza – ceea ce îmi dă speranța că voi scăpa și de durerile de articulații care apar odată cu menopauza; mai mult, ajută și la un mai bun aspect al pielii. Momentan, le iau în seamă doar ca efecte colaterale, prioritatea e sănătatea creierului, că de acolo se aliniază toate.
Nota bene: Consultați-vă medicul curant înainte, pentru orice probleme pre-existente. Hipertensiunea arterială neținută sub control, probleme ale urechii precum otitele pot fi contraindicații în terapie. Terapia cu oxigen hiperbar nu se pretinde a fi un panaceu, de aceea cereți opinia medicului curent sau a celui din centru.
La terapie, purtați haine din fibre naturale – bumbac, in – nu din material sintetic.