Parafrazând o dedicație făcută de Mirela Retegan, unul dintre reperele mele de părinte normal la cap și la suflet, „suntem părinți… restul e poveste”. O epopee, poezie, haiku, tragedie în n-șpe acte, odisee, thriller psihologic, memorialistică, roman fluviu, poveste fără sfârșit. Cu reinterpretări, repovestiri sau nepovestiri mocnite. Unii, mai… speriați, aleg varianta prescurtată de schiță. Doar episodici în viața copiilor lor. În fine, în parenting rulează cam toate genurile lirice si epice știute.
Când vreau să iau o pauză de la povestea mea, de oboseală sau din pană de energie ori idei, mă ajută să mă uit la altele, ale celorlalți. Cu personaje din filme, cărți sau din viața reală. Îmi dau o altă perspectivă, mă fac să mă detașez, să văd „ograda” mea într-o lumină mai realistă, mai obiectivă, uneori mai recunoscătoare. Mă ajută să mă deblochez, pentru că da, se întâmplă de multe ori să mă blochez. În obseală, frici, în scenarii, în limitări, în oboseală.
Urmează o selecție a mea cu astfel de povești de parenting din cărți, filme, spectacole. Pe mine m-au inspirat și mi-au dat puterea să merg mai departe când mi-era greu. Mi-ar plăcea să știu care sunt poveștile care vă inspiră pe voi.
De văzut filmul
„Nebune De Fericire” e unul dintre filmele mele preferate de „parenting”, pe care l-aș recomanda părinților, indiferent de vârsta copilului, statutul social sau stadiul de parenting pe care îl traversează. Pentru că arată foarte clar felul în care părinții își pot ne-noroci copiii pe viață. E un cuvânt dur și am preferat să îl scriu astfel, descompus, tocmai pentru a-i simți greutatea. Filmul nu e comercial,așa că dacă aveți așteptări edulcorat-idilice, nu e cazul.
În mare, filmul e despre aventura a două femei internate într-un sanatoriu de boli mintale care evadează pentru a-și găsi liniștea sau măcar o minimă rezolvare a suferințelor care le bântuie viața. Dezechilibrele lor emoționale majore vin dintr-o copilărie în care părinții le-au spus mereu că nu sunt bune de nimic, că sunt niște ratate care nu merită nimic sau și mai rău, de la părinți absenți emoțional și fizic, cărora copiii le cerșesc dragostea și atenția chiar și atunci când devin la rândul lor părinți. De aici, din lipsa de recunoaștere și validare a propriei familii (indiferent că aceasta aparține aristocrației sau celor mai scăpătați) se nasc marii monștri ai derapajelor emoționale de tot felul care îngroașă rândurile spitalelor de boli mintale. Unde lucrurile se complică și mai mult din cauza etichetelor pe care instituțiile și personalul îl aplică, facând și mai greu stigmatul pe care îl au de purtat acești oameni. Mesajul filmului, transmis printr-o alternanță reușită de umor-duioșie-sordid este că granița dintre normalitate și patologic e atât de fragilă și de greu delimitabilă, încât poți aluneca fără să îți dai seama. Ușurința cu care punem etichete oamenilor, în tot felul de împrejurări, dar mai ales în situații-limită, îi poate țintui pe viață în tabăra opusă „normalității”. Când ei au nevoie de fapt de o vorbă bună, de o îmbrățișare, de atenție și compasiune, de cineva căruia să îi pese. Cred sincer că oamenii sunt irecuperabili doar dacă noi îi vedem irecuperabili. Și doar dacă punem aparențele înaintea tuturor lucrurilor care contează.
Cele două femei au curajul nebun de a încerca să îndrepte ceea ce le-a luat viața, susținându-se necondiționat într-o prietenie autentică pe care o găsești greu în lumea „normală”. O prietenie care se hrănește din dorința de a alina suferințe greu de imaginat, dar și din nebunia de a trăi fericirea chiar și atunci când „normalitatea” consideră că nu mai ai dreptul la așa ceva.
De văzut spectacolul
Musicalul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, pus în scenă de Răzvan Mazilu, la Teatrul Excelsior, e un spectacol ca un duș scoțian. Pentru că e despre adolescență. Iar adolescența copiilor vorbește despre părinții lor și lumea în care trăiesc.
Musicalul compus de Lee Hall, tradus și adaptat de Carmen Stanciu, prezintă povestea a șase prietene, eleve ale unei școli catolice de fete din orașul scoțian Oban. Vizita lor la Edinburgh, cu ocazia unei competiții corale la care participă, se transformă într-o experiență inițiatică intensă, tumultuoasă, care dezlănțuie impulsurile latente ale adolescenței în acte de teribilism. Cele șase tipologii selectate compun aproape complet profilul adolescentului care își definește identitatea prin negarea a tot ce a fost copilărie, apartenență la famile, la valorile părinților. Limbajul frust, spiritul de frondă dus aproape de extrem, teribilismul de a le încerca pe toate cele interzise, trăirile pe muchie de cuțit, granițele atât de alunecoase între sordidul cel mai dur și puritatea cea mai nudă, alternanțe duios-oribil care îți taie respirația – toate acestea țin ritmul acestui musical care nu te lasă să te plictisești nici un minut.
Ca părinte de copii care stau să intre în adolescență, ca fost adolescent idealist care a tânjit mereu după trăiri autentice pe care le descoperea doar în cărți, ca simplu trăitor într-o lume care își caută cu disperare esența, am găsit pentru fiecare ipostază câte o oglindire și un răspuns.
Orice părinte de (pre)adolescent ar trebui să vadă spectacolul, dacă vrea să rămână conectat la lumea copiilor care ies din copilărie, în multe privințe altfel decât am făcut-o noi. Pentru că așa cum bine spunea cineva, adolescența odraslelor noastre e în primul rând despre noi, despre toate poverile emoționale pe care le punem pe umerii copiilor noștri. Uneori din ignoranță, alteori cu bună știință, de cele mai multe ori din suferință. A noastră personală, pe care, neștiind să o sublimăm, o trecem sub preș sau o dăm mai departe. Copiilor noștri, în numele și pentru binele cărora facem totul. Dar nu ceea ce au ei nevoie.
De citit
Am povestit un film, un musical, acum o carte despre parenting altfel. Că tot am pomenit-o pe Mirela Retegan la început. Nu e cu „10 pași”, „20 tipsuri”, „5 secrete” și 7 recomandări, ci sunt trăirile de părinte ale Mirelei. Le regăsiți pe toate în cartea „Pledoarie pentru mami și tati”, un balsam pentru sufletul părinților aflați în situații de criză sau vulnerabile. „Părintele este soarele, iar copilul lumina” – e firul roșu din spatele editorialelor Mirelei Retegan, adunate în această carte, bazată pe propria experienţă în care îi învaţă pe părinţi cum să rămână parteneri în creşterea copilului, chiar şi după divorţ, pentru a nu cădea în capcana alienării parentale care amenință echilibrul emoțional al copiilor și al foștilor soți. E despre vulnerabilitatea părinților singuri și felul în care ea se transformă treptat în putere, armonie și echilibrul atât de mult dorit.
Când copiii își motivează părinții, asa cum o face fiica Mirelei, Maya Sorian, rezultă Trupa Zurli, Antrenorul Părinților și cărți bune. Pe care le citești, le recitești si le dăruiești, să deschidă și altora sufletele. După „Pledoarie pentru Mami si Tati”, au urmat „Astăzi Este Despre Astăzi” și ”Fii de partea mea”. Sunt sigură că vor fi citite dintr-o suflare, n-am nici o îndoială. Pentru că sunt despre ea și fiecare astăzi din viața ei de mamă, împărtășită autentic. Extraordinara relație mamă-fiică a fost, de altfel, motorul care animă un fenomen antreprenorial și editorial unice în țară.