Să ridice primul piatra cel care nu a mâncat măcar o dată un covrig într-o zi, care nu a înfulecat o merdenea pe tastatură și cu ochii în ecran, ori care nu s-a proptit seara în fața frigiderului, înecându-și oboseala, fricile și neîmplinirile în bombe calorice. Eu una mă simt vinovată că mi se întâmplă des să iau „masa în oraș, pe stradă”, între două drumuri. Cu carbohidrați din plin, evident, că doar nu pot  să savurez o supă sănătoasă din mers, în timp ce traversez strada sau mă uit să văd dacă îmi cade vreo tencuială în cap ori să nu mă împiedic de vreo dală sărită. Compensatoriu, mersul pe jos mai arde din calorii. Mă străduiesc să nu sar totuși masa de prânz, pe care mi-o cumpăr în drum sau mi-o iau de acasă. Neapărat o masă caldă sau în orice caz, ceva gătit. Și nu ratez niciodată micul dejun, fie el cât de modest cantitativ sau pe fugă. Cum copiii învață după-amiază, așa că dimineața e timp de o cană cu lapte împreună.

Se spune „nu mâncați niciodată singuri” – există și o carte cu titlul acesta. Unii ar spune „sigur că da, eu întotdeauna mânânc cu telefonul…” Nu e o glumă, fiindcă această „cutie neagră” a existenței noastre a ajuns să fie mai prezentă decât orice.  E obiectul pe care îl atingem cel mai des în zi. De cele mai multe ori, primul lucru de dimineață și ultimul lucru înainte de culcare… În malaxorul ăsta care e Bucureștiul, fiecare dintre noi ajunge acasă la ore diferite. De la școală, de la cursuri, de la job, de la evenimente, fiecare de unde a avut treabă. Și de regulă, fiecăruia îi e foame. Și mâncăm, pe rând, decalat, ceea ce e gata preparat sau facem ceva „la minut”. Sau dacă e prea târziu, un iaurt sau un fruct. Rareori apucăm să ne adunăm cu toții la masă, așa ca în vremurile bune. Nici nu îmi mai amintesc care au fost ele. Iar tentația de a veni cu telefonul la masă și de a mai „răsfoi” Facebookul în timp ce ducem mecanic lingura la gură e uriașă. Greu să îi facă față, și nu doar nativii digitali – copiii – au această problemă. Recunosc că în timpul zilelor lucrătoare, mesele în familie sunt ratate aproape în totalitate. Recuperăm în weekend și ne străduim să păstrăm bunele practici – micul dejun e pregătit împreună, iar celelalte reprize de gătit sunt repartizate judicios. Regula noastră e că nimeni nu e desemnat „pe viață” în bucătărie. Eu gătesc supele și cam tot ce e bazat pe legume, cereale, brânzeturi, ouă și chestii mai „light”. Soțul meu se specializează încă în fripturi și ciorbe de carne. Copiii fac dulciuri, e o îndeletnicire care le face plăcere. Dar mai schimbăm rolurile, când e cazul. Cert e că nimeni nu moare de inaniție dacă mama nu e acasă. Și asta nu se întâmplă rar. Copiii au fost învățați să își pregătească singuri gustări, preparate simple, știu să folosească cuptorul – nu cel cu microunde – la care mai pregătesc semipreparate. Nu există exclusivități sau segregări de gen – și fetița și băiatul se pricep la gătit minimal – și se amuză teribil când prăjituresc sau experimentează rețete din „5 minutes crafts”. După astfel de experiențe, bucătăria are acel aspect de „explodat”, la fel și după „auto trainingul culinar” al soțului meu. Dar facem progrese – asta contează. Iar la finalul fiecărui astfel de „atelier de gătit”, după mai multe strigări „hai la masă!”, ne adunăm să mâncăm și să comentăm isprăvile gastronomice. Sau vorbim despre școală – iar cel mai des pomeniți sunt profii, temele, testele, tezele și ce-au mai făcut colegii. Dacă se vorbește prea mult, e clar că nu le e prea foame și trag de timp. Sunt și cam sclifosiți la mâncare, iar din porțiile lor mici mai mâncăm și noi, adulții. Atât cât e posibil, prelungim un moment de taclale și stat în tihnă, pe cât de prețios pe atât de în pericol de dispariție. Și de fiecare dată, aducem aminte regula „fără telefoane acasă!”

Cu siguranță, mesele noastre de acum sunt mai agitate, mai destrămate și mai puține numeric în comparație cu cele din copilăria noastră. Tot mai puțin timp, tot mai risipită atenția, tot mai multe gânduri „rumegate”, tot mai multe device-uri care ne-o acaparează. Cele mai frumoase mese din copilăria mea sunt cele din vacanțele de la țară, când ne adunam în jurul mesei bunici, unchi, mătuși, nepoți – minim 12, maxim 30. Cu trăncănit de vase, clinchet de tacâmuri, indicații, mici admonestări – „stai drept”, „ia coatele de pe masă”, „ți-am zis să nu plescăi” – înghionteli de copii, mofturi minore, povești și la final îndemnul buncii „fă-ți, mă, cruce, și zi, mă, săru’mâna pentru masă” și ”Mulțumescu-ți, Doamne (pentru bunătățile tale cele pământești. Amin!)” Prima parte era obligatorie, a doua era bălmăjită sau spusă pe repede-înainte, ca finalul la reclamele pentru medicamente de la TV. La zilele de sărbătoare, bunica spunea și rugăciunea de la începutul mesei. Se mânca de două ori pe zi – dimineața târziu, pe la 10-11, un fel de „brunch” țărănesc, și seara pe la ora 19, când toată lumea venea de la treburile gospodăriei și ale grădinii. Cu povestirile de peste zi, cu ce mâncăm a doua zi – deși toată lumea mânca ce era, nu se comenta. Urma spălatul vaselor, fiecare copil cu vârsta de peste 10 ani făcea cu rândul. Fără apă curentă, toată sarcina era un fel de ritual – cu resturi pentru purcei, spălat prima tură, apoi clătit. Era ceva responsabilitate! Acum, e un chin să îi faci pe copii să își spele vasele, deși e apă caldă din belșug și detergenți cu toate aromele pământului. Partea bună e că în fiecare an, copiii mei petrec vacanța de vară în același loc de la țară, cu mulți verișori la un loc, cu multe experimente culinare vizibil modernizate, cu tehnologie care ușurează multe treburi într-o gospodărie rurală, dar cu aceeași bucurie de a fi împreună. Nimic nu se compară cu veselia unei mese plină de copii, cu părinți și bunici pe lângă ei. Multe s-au schimbat, meniurile s-au sofisticat, ingredientele s-au diversificat, tehnologia a modernizat și ușurat multe lucruri în bucătărie, telefoanele ne mai fură atenția, dar forfota veselă și „viermuiala” aia dintr-o bucătărie de țară e cea mai frumoasă stare de trăit – copil fiind, apoi părinte, apoi bunic. Sper să o văd replicată și în postura aceasta. Chiar și cu roboței prin peisaj.

M-am regăsit cumva în poveștile copilăriei mele din cele împărtășite la o masă cu totul specială, adunați în familie de un chef de poveste, Jakob Hausmann, sufletul ”Micii Elveții” din Centrul Vechi bucureștean. Dorința de a aduna familiile la masă e o reminiscență a dorului său de copilăria petrecută într-o familie modestă, cu un cult al meselor petrecute în familie. Am depănat amintiri dragi din perioada când gazda noastră a ales să pornească pe drumul gastronomiei profesioniste, pe când avea doar 13 ani. Nu a fost deloc simplu, a luat-o de la zero, într-un regim cazon, cu multă muncă și multe sacrificii pentru un copil. Asta l-a ajutat să prețuiască munca, să se bucure de fiecare realizare a lui, să aibă grijă de tot ceea construia doar cu puterile lui. Este un self-made man pasionat de ceea ce face, atent la fiecare detaliu care compune preparatele de la Mica Elveție. Ne-a explicat cu lux de amănunte ingredientele, mirodeniile, tehnicile de gătit, istoricul unor preparate din țara sa de origine, pe care o evocă nu doar prin intermediul gastronomiei, ci și prin povești despre familia sa, despre locurile și oamenii care l-au îndrumat să devină ceea ce este acum.

Voi reveni curând cu meniul unei cine în familie și poveștile care ne-au adus aproape.

#masabunaimpreuna