„Zilele lui MM”, de Sebastian Lăzăroiu, Editura Polirom
Citind romanul lui Sebastian Lăzăroiu, am avut câteva deja-vu-uri, din fericire, nu din viața trăită, ci din două filme care m-au marcat profund la vremea lor. Primul a fost „Iris”, despre viața, dar mai ales boala scriitoarei britanice de origine irlandeză Iris Murdoch. În ultimii ani ai vieții, Iris s-a degradat treptat în urma efectelor ireversibile ale temutei boli Alzheimer. Filmul surprinde toată această perioadă de agonie în contrast/opoziție cu tinerețea și maturitatea scriitoarei, debordând de vitalitate, inteligență, creativitate și exuberanță. O alternanță care face și mai greu de suportat să urmărești calvarul degradării unei persoane de o intelectualitate și o forță artistică greu de egalat, una dintre cele mai strălucite minți ale literaturii britanice. O suferință în care soțul ei, John Bailey, o asistă cu devotamentul dat de o dragoste autentică de aproape 40 de ani, din care iese la suprafață adevărata esență a căsătoriei – a-ți petrece viața alături de tot ceea ce ține de cel de lângă tine. Necondiționat. Fără îndoieli. Un film cu o Judi Dench care surprinde perfect multe fațete ale pierderii – nu doar ale memoriei, ci ale sinelui care a aparținut unei minți strălucite.
Celelalte secvențe de film mi-au venit din „Amour” (2012), povestea unui cuplu de octogenari care trăiește drama degradării fizice a soției bolnave până într-acolo încât soțul – epuizat fizic și emoțional – decide că doar punând capăt vieții soției se pot salva, cumva, amândoi.
Am divagat puțin prin secvențele descrise pentru că plasticitatea scriiturii din romanul „Zilele lui MM” m-a plonjat în atmosfera celor două filme. O descriere atât de picturală, încât senzorial ești acolo, în casa, în mintea și în sufletul personajelor. E greu să fii acolo într-o astfel de situație de viață, la limita înțelegerii și a suportabilității. Recunosc că au fost momente în care mi-am spus că e imposibil ca autorul să nu fi fost aproape la propriu de acest scenariu fiindcă nu e genul de ficțiune la îndemâna oricui.
Deși cartea se anunța a fi o cronică a unei agonii previzibile, cu toate trăirile care pot însoți o astfel de poveste – compasiune, teamă, revoltă, respingere, poate chiar renunțare (sunt oameni care nu pot citi până la final pentru că nu pot depăși sordidul acestui „tablou clinic” greu de citit și privit, darămite de trăit), surpriza vine dintr-o abordare cu totul inedită a felului în care această boală poate fi înțeleasă și, implicit, făcută mai suportabilă. Am citit destul de multe lucruri despre maladia Alzheimer – această afecțiune pe cât de stranie prin felul în care se cuibărește silențios în mințile oamenilor, pe atât de devastatoare în stadiile finale. Am auzit și câteva povești ale unor apropiați care mi-au împărtășit din trăirile lor de aparținători ai părinților lor afectați. Greul e și de o parte și de alta fiindcă boala asta parșivă ucide nu doar pacientul, ci îi secătuiește fizic și emoțional pe cei care îl asistă și însoțesc în această degradare treptată. Nu știi ce e mai geu de dus – faptul că omul drag nu te mai recunoaște, că își pierde toate funcțiile fiziologice, că delirează paranoic, că nu mai știe cine este și unde se află. În „Zilele lui MM”, personajul principal, Marlon, un bărbat de 50 de ani, le trăiește pe toate în degradarea fizică și mentală a soției sale, atinsă de o formă rară a bolii Alzheimer, care afectează, prematur și galopant, persoane din decada de vârstă 40. Boala lui Jane, soția pe care o venerează, îl poartă prin diverse stadii de acceptare, resemnare, renunțare, trădare, dedublare, deghizare, toate pe fundalul unui devotament asumat față de Jane, pe care o îngrijește cu dăruire și promisiunea că nu o va părăsi niciodată. Nici defularea fizică și emoțională în relația cu o tânără pictoriță, cu care se vede săptămânal, nici sacrificarea propriului job, nici izolarea față de prieteni, nici conflictele cu familia bolnavei nu sunt neobișnuite în astfel de situații. Toate sunt firești într-o astfel de situație-limită pe care nimeni nu are dreptul să o judece și să o condamne. Până aici, povestea nu m-a surprins.
Unică în tot ceea ce am citit până acum este schimbarea de perspectivă, abordarea atipică a bolii pe care Marlon o descoperă cu ajutorul unui umil cerșetor orb cu care intră într-o relație de prietenie cu totul specială. Cum ajunge la el? Tot printr-o formă de debușeu emoțional la care apelează pentru a face față situației copleșitoare de acasă. O dată pe săptămână se deghizează în cerșetor și merge la cerșit într-o comunitate de „profesioniști” în domeniu. Oameni ai străzii, cu care petrece câteva ore muncind, vorbind, luând contact cu o altfel de viață. Înțeleptul cerșetor, rămas fără vedere în tinerețe din cauza unei afecțiuni ireversibile, „vede” dincolo de scenariile inventate ale lui Marlon – de profesie scenarist – și din vorbă în vorbă, din frânturi de mărturisiri reciproce, îi dă lui Marlon ideea de a intra în jocul pârdalnicei boli. Căci ce rost are să i te împotrivești? E prea puternică și vicleană, nu ai cum să te lupți cu ea, că nu o dovedești. Mai bine te lași luat și purtat de valul ciudățeniilor ei. Pornind de la această filozofie simplă, în loc să o tot corecteze și să o certe pe Jane când uită sau pocește un cuvânt, Marlon inventează împreună cu ea cuvinte noi, haioase, de care se amuză amândoi. Nu se mai supără pe ea și nu se mai revoltă atunci când neputințele fiziologice îl aduc în pragul disperării. Jules, nevăzătorul cerșetor, ale cărui înțelepciune și smerenie le-am asociat mereu cu vocea și privirea actorului Morgan Freeman, îl învață pe Marlon să înțeleagă că „instinctele sperioase amuțesc numai când mintea tace și sufletul se simte ocrotit de o bucurie”. Că orice organism afectat de un accident, boală grea sau cine știe ce invaliditate găsește singur calea spre un echilibru interior care îl ajută să supraviețuiască. Echilibrul acesta trebuie căutat. Cu starea asta trebuie să intri în rezonanță ca pacient și mai ales ca aparținător. Și să nu i te împotrivești, ci să-i „cânți în strună”, oricât de bizar și de nelalocul lui ar părea. Iar Marlon asta face, se lasă ghidat de instinctul umilului Jules. Și pentru un timp, reușește să o scoată pe Jane din carapacea bolii. Căutând emoția și bucuria din cele mai simple lucruri în traiul cu Jane. Cu jocuri, ghidușii și duioșii copilărești care reînvie amintiri scurtcircuitate de boală. Cu uimiri și râsete care rezolvă infinit mai mult și mai bine decât toate medicațiile prescrise. Orbul care i-a explicat atât de simplu secretul conviețuirii cu „Jane-cea-fără-de-speranță” nu știe nici medicină, nici alte științe sofisticate. Încercat de viață, el „doar” simte mecanismele iubirii și resorturile unui organism care învață să se recompună după o traumă ori suferință majoră. Și le împărtășește simplu și firesc camaradului său aflat în derivă. Revenirea lui Jane este spectaculoasă pentru o vreme, dar mintea omului, prea mândră și trufașă ca să asculte vocea sufletului, strică toată re-construcția lui Marlon. Legile omului și legile inimii intră în contradicție majoră, iar Jane se pierde, departe de Marlon, cel care e convins că locul lui „era lângă Jane, bine sau rău, alt loc nu era. Un simțământ intens, care nu l-a părăsit niciodată”.
E ca un basm. Sunt asemeni unui tânăr îndrãgostit de o prea frumoasă tânără, care din când în când dispare într-o lume misterioasã si necunoscută, … dar se întoarce mereu la mine”. (John Bayley despre Iris Murdoch)